Eric Emmanuel Schmitt

Secta egoiştilor

Un Robinson Crusoe modern
Dacă în povestea lui Robinson Crusoe avem de-a face cu o izolare accidentală faţă de semeni, în cartea de faţă izolarea este intenţionată. Gaspard Languenhaert, personajul principal al cărţii, este exponentul noţiunii de egoism, adică „cel care socoteşte că nu există decât el pe lume, iar cei din jur nu-s decât năluciri.” (Eric Emmanuel Schmitt, Secta egoiştilor, ed. Humanitas, 2008, p. 10) Ideea cărţii este simplă: Gaspard crede că este singurul om de pe lume, iar restul sunt rodul activităţii minţii lui. Aflăm povestea lui de la un alt personaj care caută dovezi despre viaţa sa. Concret, dacă Gaspard este real sau doar un personaj fictiv. Motivaţia căutării este dată de confirmarea unei idei, şi anume că „cineva (...) în istoria umanităţii, teoretizase exact ceea ce simţeam şi eu adesea, sentimentul care pusese stăpânire pe mine adineauri... ideea că sunt singura conştiinţă vie, pierdută în mijlocul unui univers iluzoriu... îndoiala, îndoiala jilavă, molatică, învăluitoare, care goleşte realul de realitate...” (idem, p. 13)

Dacă ai ştii că eşti creat eşti mai puţin real? Dar, dacă eşti tu însuţi creatorul celorlalţi, devin ei mai puţin reali? Răspunsul meu este negativ pentru ambele întrebări. În primul caz, dacă eşti ateu nici măcar nu-ţi pui întrebarea, iar dacă eşti creştin a fi creat de Dumnezeu nu înseamnă că eşti o marionetă, ci o întărire a conştiinţei realităţii şi existenţei tale, deoarece ţi s-a dat şansa de a alege între bine şi rău, iar libertatea anulează ideea de a depinde de voinţa altuia. În al doilea caz, devii creator atunci când dai naştere unei alte fiinţe, care în nici un caz nu duce la o anulare a realităţii acesteia, dimpotrivă sentimentul extistenţei este întărit: nu eşti construit, nici o plăsmuire, ci esti viu, datorită travaliului de a fi adus pe lume.

De unde atunci ideea de a fi creator şi de a anula astfel existenţa şi realitatea celorlalţi? Gaspard este convins că ceilalţi sunt o plasmuire a minţii lui, dar vrea să-i convingă că aşa este. Aceasta mi se pare definiţia cea mai tare a dorinţei de a domina: de a-l convinge pe celălalt să creadă ceea ce vrei tu să creadă. Este ceea ce Foucault defineşte ca fiind nebunie, înţeleasă ca dorinţa de a fi rege, adică de a-ţi manifesta puterea asupra celuilalt: „Fie că vă credeţi rege sau vă credeţi mizerabil, faptul de a vrea să impuneţi această certitudine, ca un fel de tiranie, tuturor celor care vă înconjoară, aceasta înseamnă în „a se crede rege”.” (Michel Foucault, Puterea psihiatrică, ed. Idea, Cluj, 2006, p.35) Legătura cu nebunia nu este întâmplătoare: „biograful” lui Gaspard este internat într-un ospiciu (ca să nu mai vorbim de ideea lui Gaspard, de a fi singura persoană reală din lume). În cazul de faţă ideea de a fi rege este reprezentată prin ideea de a fi Dumnezeu: Gaspard ajunge, oarecum logic, la gândul că fiind creatorul tutror, el este Dumnezeu. Nu pot să trec peste acest episod fără a aminti o scenă plină de umor (cartea în sine are mult umor): „Ca să-şi mai ia gândul, se lăsă absorbit de lectura Evagheliilor. Şi când Bourguignon, văzându-l pe stăpân aplecat asupra Bibliei legate în piele, îl întrebă cu ce se îndeletniceşte, Gaspard îi răspunse fără să se gândească de două ori: - Îmi revăd notiţele.” (idem, p.163-164)

Incertitudine şi dominare
Dar dacă fiecare crede că este creatorul celorlalţi? Această întrebare este inevitabilă în scena în care Gaspard înfiinţează secta egoiştilor, în care fiecare membru ajunge să creadă că el este singurul care este real, iar ceilalţi sunt închipuiri ale minţii lui. Este şi motivul pentru care secta îşi încetează activitatea destul de repede. Întrebarea, în logica dominării, duce spre problema „ce crede celălalt despre mine?”, dată de incertitudinea nu neapărat a faptului că nu ştim ce opinie au ceilalţi despre noi, cât a faptului că nu ştim dacă ne-am impus faţă de ceilalţi, dacă i-am făcut să creadă despre noi ce vrem noi să creadă. Existând bineînţeles teama că s-ar putea ca celălalt să ne domine, cu alte cuvinte să ne facă el pe noi să credem ceva despre el. Este ceea ce Zizek numeşte nesiguranţa ontologică a subiectului: „Cheia la acestă enigmă ne este oferită de relaţia dintre anxietate şi dorinţa Celuilalt: anxietatea este stârnită de dorinţa Celuilalt, în sensul că «nu ştiu ce obiect a sunt pentru dorinţa Celuilalt». Ce vrea Celălalt de la mine, ce anume se află «în mine altfel decât sunt eu însumi», din cauza căreia sunt un obiect al dorinţei Celuilalt. (...) Miezul anxietăţii este această nesiguranţă absolută cu privire la ceea ce sunt: «Nu ştiu ce sunt (pentru Celălalt, de vreme ce sunt ceea ce sunt numai pentru Celălalt)».” (Slavoj Zizek, Zăbovind în negativ, ed. All, 2001, p.70)

În acest context, văd dominaţia nu ca apanajul puterii, ci tocmai a lipsei ei, ceea ce poate explica şi violenţa unora asupra celorlalţi, ca rezultantă a unei nesiguranţe care duce la dorinţa de putere. În „Secta egoiştilor”, Gaspard îşi manifestă violenţa asupra lui însuşi, dar tot pentru a-şi dovedi dominaţia. Mai întâi îşi înfinge cuţitul în abdomen pentru a arăta că fiind Dumnezeu nu are cum să se rănească, ulterior scoţându-şi ochii pentru a-şi face mai suportabilă neputinţa de a a-i face pe ceilalţi ascultători şi supuşi.

Omul-divinitate
Problema cea mai interesantă este atunci când Gaspard se confruntă cu situaţii pe care nu şi le-a dorit. Care este explicaţia lui în astfel de cazuri? Că într-un fel sau altul el şi le-a dorit, chiar dacă nu conştient. Aici regăsim libertatea lui Gaspard. El nu este nici măcar o clipă bănuit de nebunie, dar este tratat ca atare. Lumea îl priveşte ca pe un personaj comic, fapt pentru care i se întind tot felul de capcane, generând astfel situaţii ilare, dar prin care se încearcă de fapt să i se demonstreze că ceilalţi sunt reali şi că el greşeşte. Gaspard scapă reprimării afirmând că a dorit, dar inconştient. A-ţi vrea răul este o formă de libertate care scapă puterii care îţi spune ce trebuie să-ţi doreşti, reprezintă o formă de suferinţă prin care îţi dovedeşti realitatea şi existenţa. Pericolul acestui de tip de libertate este că poate duce la autodistrugere prin revoltă. În plus, datorită năzuinţei omului (în acest caz Gaspard) de a-l înlocui pe Dumnezeu este negat însuşi omul.