Un film

3 – IRON
Tilul original: Bin-jip

A privi o poezie
Cum ar fi daca intr-o zi am afla ca viata noastra nu ne apartine in totalitate? Ca este traita si de altcineva? Ca acel cineva ne imbraca pijamalele, ca ne spala hainele, ca ne lipseste din mancarea lasata in frigider, ca in casa s-a facut curatenie, ca florile sunt udate, ca lucrurile pe care le-am crezut stricate nu mai au nimic? Vorbesc aici de senzatia pe care o avem uneori cand simtim prezenta a ceva ce nu putem numi. Este ceea ce ar caracteriza personajul principal al filmului. Un baiat care in fiecare dimineata agata afise si flyere pe usi si clante, se intoarce seara pentru a sti la care usi nu s-a umblat. Urmatorul pas, pe care probabil ca il intiuti, este de a intra prin efractie in casa. De aici urmeaza spalatul, mancatul, reparatul si curatenia. Atunci cand gazadele se intorc acasa, tanarului nu-i ramane decat sa caute o alta locatie unde sa-si reia obieceiurile.
Intors seara intr-una din casele pe care el o credea goala intalneste o tanara maltratata. Isi continua ritualul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. In acest timp, sotul tinerei se intoarce de la servici. Atunci, tanarul asista la o scena de violenta. Paraseste casa dar se intoarce a doua zi pentru a o salva pe tanara. Fara nici un cuvant spus de nici unul dintre personaje, tanara il insoteste ca si cum totul ar fi fost de la sine inteles. Ritualul baiatului continua, dar, bineinteles, impreuna cu noua sa partenera.

Rolul cuvintelor, sau mai bine spus al necuvintelor, este centrul de greutate al filmului. Esential nu este sa vorbesti, pentru ca prin limbaj iti poti ascunde intentiile sau ti le poti dezvalui. Este ceea ce pare sa ne spuna personajul principal feminin al filmului (asta descoperim abia la final). Este posibil sa comunicam fara limbaj? Filmul de fata pare sa dea un raspuns afirmativ. Este ceea ce atrage cel mai mult in filmele regizate si scrise de Kim-Ki Duk. Tacerea reprezinta o alta forma de a comunica, ne plaseaza in cealalta jumatate a vietii. Paradoxal, a comunica fara limbaj ne apropie mai mult unii de altii. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu: il cautam noi pe celalalt, il descoperim, eliminand in acelasi timp posibilitatea ca el sa ni se dezvaluie asa cum vrea el sa ne faca sa il vedem. Sau sa il obligam pe celalalt sa se comporte asa cum ne-ar placea noua.

Intr-una din casele in care intra, cei doi descopera cadavrul unui barbat pe care il ingroapa, insa copii barbatului ii descopera si ii denunta la politie. Fata este adusa inapoi la sot de politie, iar baiatul ajunge la inchisoare. In acesta parte, filmul contine si ceva arte martiale, dar nu de genul filmelor asiatice pe care le cunoastem cu totii. Odata eliberat, se intoarce in casa fetei. Nu as vrea sa dezvalui finalul, dar o sa va spun doar ca cei trei vor reusi sa convetuiasca.

Dragostea nu se vorbeste este ceea se ne invata filmul. Ca dragostea este dincolo de cuvinte? Poate ca stim cu totii asta, dar atunci cand vizionezi un film pe acesta tema este ca o poezie vazuta. Mai ales in scena de la finalul filmului, in care cei doi se afla pe un cantar al carui ac nu arata ca ar masura ceva. Dragostea nu are nici greutate. Este invizibilul care nu inceteaza sa influenteze realul.

O povestire

neCâstigatorul

„Daca sunt ceea ce am, si daca pierd tot ce am, cine sunt atunci?”
Erich Fromm

Umblam de ceva vreme fara sa stiu daca am ajuns. În ceata deasa nu-mi puteam da seama nici macar unde sunt. Ca sa nu mai spun ca atunci când intentionam sa întreb vreun trecator, acesta se ivea prea târziu si disparea tot asa de repede cum a aparut. Am continuat sa merg, dar micsorându-mi pasi pentru a putea preîntâmpina orice pericol. Cladirile nu se puteau vedea, dar aveam posibilitatea de a le atinge. Acesta a fost momentul în care regretam faptul ca am trecut de atâtea ori pe lânga cladiri, crezând ca le cunosc atât de bine încât nu mai era nevoie mai mult de organul vizual pentru a le recunoaste. Ma gândeam ca daca as fi fost orb acum nu as fi avut nicio problema în a ma orienta.
Pentru a avea certitudinea locatiei am decis sa bat la prima usa din drumul meu. Gardul din dreapta îmi era calauza. Odata ajuns am sunat, iar în usa se ivi un barbat în vârsta. Se uita la mine ca si cum as fost unul dintre acei agenti de publicitate care mereu se prezinta cu produse de care nu avem nevoie în mod necesar, mizând doar pe dorinta si disponibilitatea omului de a cheltui. Batrânul nu parea omul care sa mai spere la vreo schimbare în viata lui, poate de aceea ma privea încruntat, dar si mirat pentru ca nu tineam nimic în mâini cu care sa-i stârnesc curiozitatea.
L-am salutat si l-am rugat sa-mi spuna unde ma aflam. Privirea lui se îmblânzi, aratând chiar compasiune fata de mine. Ma pofti înauntru si ma invita la o cafea, spunându-mi ca poate pâna bem cafelele se va ridica si ceata. Interiorul casei nu era cu nimic mai deosebita decât orice alta locuinta. Doar ca era lipsita de tensiunea vietii, de miscarea specifica unei familii. Mobila apropape ca lipsea cu desavârsire, nu era decât strictul necesar. Un pat, un dulap mic de haine, o biblioteca în care se regaseau câteva carti, iar în bucatarie masa, doua scaune si un dulapior în care probabil ca batrânul îsi tinea vasele. Abia mai târziu am observat ca batrânul nu avea nici frigider, iar de mâncare nici macar o firimitura de pâine. Pentru o clipa m-am gandit ca el nici macar nu locuia acolo.
Nu m-a întrebat unde doream sa ajung, de parca nu eram primul care ajunge la el în aceeasi situatie. În timp ce apa fierbea, a vrut sa stie cine sunt, cu ce ma ocupam si mai ales care îmi sunt pasiunile. Faptul ca dorea sa ma cunoasca ma facea sa cred ca îi pasa de mine. Intentia lui de familiaritate îmi parea ciudata, în conditiile în care timpul pe care îl vom petrece împreuna va fi destul de scurt. Cel putin asa credeam. Întrebarile legate de viata mea ma deranjau, dar le acceptam deoarece asteptam sa-mi spuna directia si distanta la care ma aflam fata de destinatie.
- Nu vreau sa îti stau în cale, nici nu as avea cum, îmi spuse la un moment dat batrânul, dar te-as sfatui sa nu te îndrepti încolo.
- Nu înteleg care ar fi motivul pentru care nu mi-as continua drumul?
- Nu am spus sa nu îti continui drumul, ci doar sa nu mergi...
Ma uitam uimit la el fara sa înteleg nimic din ce îmi spunea. M-am gândit sa ma ridic si sa plec, dar înca nu obtinusem nimic. L-am repezit, aproape amenintându-l sa-mi dea informatiile necesare. Se uita lung la mine, dar fara sa fie speriat.
- De ce atâta graba tinere?! Ai suficient timp. Pe de alta parte, nimeni nu se asteapta sa ajungi pe o asemenea vreme.
Cred ca avea dreptate, dar asta tot nu ma facea sa ma linistesc. Îmi venea sa îl oblig sa-mi dea ce aveam nevoie. Am continuat sa-mi beau linistit cafeaua, uitându-ma în acelasi timp în jurul meu si sa încerc sa nu-mi dau de gol nervozitatea. Uimirea mea a fost si mai mare atunci când batrânul mi se adresa pe nume. De unde îl stia, din moment ce nu ma prezentasem?
- Ce ai spune Adriane daca as afirma ca nu vei ajunge niciodata? Nu pentru ca
ceva sau cineva te-ar împiedica, ci pur si simplu pentru ca nu vrei acest lucru. Ti-ai creat imaginea câstigatorului, ti-e teama de esec, iar din acest motiv nu ai fost si nici nu vei fi capabil de a te lasna într-o competitie reala.
- Nu cred ca am venit aici sa discutam despre ce cred eu despre mine, ci ca sa-mi
spui unde sunt si cât mai am de mers. Daca nu vrei sa ma ajuti numai bine, dar nu ma mai sâcâi cu prostiile tale. Pe de alta parte, as vrea sa-mi zici de unde stii cum ma cheama? Nu cred ca ne-am cunoscut înainte, te-as fi tinut minte, am o memorie de fier.
- De unde îti stiu numele conteaza cel mai putin acum. Important este sa
clarificam daca pentru tine drumul acesta este sau nu esential. Te îndrepti încolo crezând ca vei câstiga, dar în realitate nu ai nici un fel de certitudine. Nu de aia te-ai oprit la mine?
- Batrâne, esti nebun! Singurul motiv pentru care sunt la tine în casa este ca ceata
deasa, m-a împiedicat sa vad încotro ma îndrept.
- Adriane, despre ce vorbesti? Uita-te pe fereastra si spune-mi ce vezi?
Am deschis geamul ca sa fiu sigur ca nu este vreo scamatorie la mijloc. Ceata disparuse complet. Nu stiam cât am stat la batrân, dar soarele era deja sus pe cer. Cum de nu mi-am dat seama ca bucataria se luminase?
- Acum nu mai nici un motiv sa te grabesti, pentru ca ai întârziat oricum.
Îmi venea sa îl sugrum, din cauza lui întârziasem, dar gândul ca poate avea dreptate, ca nu vroiam sa ajung, m-a facut curios si asteptam sa vad ce mai are de spus acum batrânul.
- Nu stiu care îti sunt visele si dorintele Adriane, dar as vrea sa stiu de ce esti atât de hotarât sa devi propriul tau sclav. Cei mai multi dintre noi oscilam între a fi supus si a de a ne arata celorlati puterea, dar în final cu totii ajungem în acelasi punct. De a înlocui stapânul real cu noi însine. Învingem, crezând ca am eliminat dusmanul, dar devenim noi însine acest dusman. Este în noi, de aceea nu mai trebuie ca el sa existe, ceea ce ne-a facut sa construim masinarii pe care credem ca noi le conducem, pe când acestea functioneaza de la sine, noi nu suntem decât piese-suport. Însa, dorinta noastra de a crede ca am putea ajunge vreodata sa le conducem creaza iluzia unei competitii, care este de fapt o forma de acceptare a conditiei piesa-suport, careia masinii îi lipsea pentru a putea functiona.
Ma uitam la batrân fara sa pricep nimic. Nu pot sa-mi dau seama ce au toate astea cu viata mea, i-am spus. Nu-mi doresc sa devin o parte a nici unei masinarii, pe de alta parte daca as conduce una as stii asta cu siguranta, fara a pica în capcana de a deveni una cu ea. În plus, sa fiu propriul meu sclav?!
- Aproape în fiecare zi achizitionezi ceva, fapt care îti da o senzatie placuta, simti ca tu controlezi, ca ceva devine al tau, ca îti apartine. Pentru a consuma ai nevoie de reusrse pe care le obti doar lasându-te la rândul tau cumparat. Accepti inconstient târgul, deoarece ai devenit asemenea unui drogat, vrei sa retraiesti mereu senzatia si sentimentul de a avea.
- Sa ma las cumparat?! Esti nebun batrâne!
- Nu într-acolo te îndreptai de dimineata. Sa te vinzi pentru a avea banii necesari sa îti iei drogul zilnic.
- Omule a cumpara este o necesitate, nu un lux.
- Acestea nu sunt decât ideile unei persoane care încearca sa se convinga de faptul ca nu este dependenta. Te poti minti, dar nu uita sentimentul de a fi servit într-un restaurant, de a intra într-un hipermarket si de a avea cosul plin de cumparaturi... Nu urmaresti sa fi bogat, ci sa ai sentimentele pe care le traieste o persoana bogata. Tocmai de aceea pentru om a cumpara a devenit un imperativ. El vrea sa-si uite saracia.
- Cine esti batrâne si ce vrei de la mine?
- M-am nascut cu un o infinatate de vieti, si de aceea ma aflu în situatia de a nu fi trait nici una dintre acestea. Am preferat sa îmi ofer în dar câte o viata, decât sa traiesc cu teama de a fi înghitit. Majoritatea cunoscutilor îmi traesc viata ca si cum ar fi a lor, însa niciodata nu le va apartine. Nu exist în locul lor, dar este ca si cum as fi mereu prezent. Cuvintele lor sunt posibelele mele vorbe. Poate ca prezenta mea fizica le-ar linistii constinta. Dar tocmai în asta consta darul meu. Sa ofer unei persoane pe care am cunoscut-o ceea ce nu ar fi putu sa aiba niciodata, si sa-mi iau la revedere pentru totdeauna de la cel caruia mi-am oferit una din vieti.
- Care este darul pe care vrei sa mi-l oferi?
- Îti voi oferi un contract pe care daca îl vei semna vei scapa de povara de a-ti evalua viata în termeni de supus si puternic. Nu vei mai putea sa faci nimic din ceea ce îti va afecta viata în acest fel. Nu am nicio conditie, în schimb trebuie sa stii ca nu îti va lipsi nimic, tocmai pentru ca nu vei mai avea necesitati. Trebuie doar sa îti traiesti viata în aceste conditii.
- Daca refuz oferta, ce se va întâmpla?
- Voi face un lucru pe care nu mi-l doresc.
- Atunci eu zic sa treci la treaba, pentru ca voi refiza sa semnez un contract care îmi promite tot, dar ma lasa fara viata cu care m-am obisnuit. Daca nu voi mai avea nimic pe care sa mi-l doresc, ce mai ramâne uman în mine? Daca pierd tot ceea ce am...

Nu l-am lasat sa termine ce avea de spus, i-am înfipt cutitul în inima. Puteam sa fiu un sfânt, dar am devenit un criminal, pentru ca Adrian era asemeni celorlalte persoane pe care le-am ucis. Prefera iadul, raiului, dar l-am ajutat sa devina ceea ce îsi dorea, un câstigator, trimitându-l în rai.

Leo perutz

„Iuda lui Leonardo”

Imaginea păcatului de neiertat

Avem două poveşti într-un singur roman: cea a lui Leonardo da Vinci, care are de pictat Cina cea de Taina şi pe cea a lui Joachim Behaim, neamţul afacerist şi care are de recuperat o datorie mai veche. Care este legătura dintre cele două poveşti? Iuda, iubirea, mândria şi onoarea. Primul caută să le surpindă într-un singur portret, al doilea le întrupează.
Într-un dialog, Leonardo dezvăluie care este natura păcatului de neiertat comis de Iuda: „Tu cunoşti taina şi păcatul lui Iuda? Ştii de ce l-a trădat pe Isus? Întrebă messer Leonardo? / L-a trădat când şi-a dat seama că-L iubeşte, fu răspunsul băiatului. A înţeles că avea să fie cu neputinţă să înceteze să-L iubească, iar mândria nu i-a îngăduit asta. / Aşa este. Mândria care l-a împins să-şi trădeze propria iubire, acesta a fost păcatul lui Iuda, încuviinţă messer Leonardo.” Este ceea ce vrea Leonardo să surprindă în portretul lui Iuda şi motivul pentru care nu-şi poate continua pictura: încă nu a găsit persoana care să reprezinte o imagine care să redea acest păcat.
Deşi sosit în Milano ca şă-şi vândă marfa, Joachim Behaim, o întâlneşte în piaţă pe Nicola, tânăra de care se va îndrăgosti, dar fără a recunoaşte acest sentiment faţă de ceilalţi, de teamă să nu îl facă mai puţin mândru, puternic şi vulnerabil. În căutările fetei, Behaim, nu va recunoaşte în nici un moment motivul prelungirii şederii sale în Milano. Oficial afirmă că are de recuperat o datorie mai veche facută faţă de tatăl lui, de Bocceta, cel mai temut cămătar din acea regiune. Ceilalţi pun rămăşag că nu-şi va recupera datoria. Din acest moment, făcând publică o imagine despre sine, Behaim va rămâne coerent acestei imagini: o persoană care nu pierde niciodată. Nu vom şti niciodată ce comportament ar fi adoptat faţă de Nicola, dacă ar fi divulgat adevăratul motiv al prelungirii şederii sale în Milano, dacă ar mai fi comis răul de neiertat. Cei doi se vor întâlni doar pe ascuns, şi nu cred că este o întâmplare că prima lor confesiune de iubire are loc în biserică.
Prima confruntare cu Bocceta o pierde, iar pentru a nu-şi ştirbii imaginea publică face primul pas spre păcatul de neiertat: ameninţarea şi forţa fizică. Apelează pentru aceasta la Manncino, un poet sărac şi care primea de mâncare în schimbul versurilor sale, dar care îl refuză. Manncino îi este rival pentru că o iubeşte la rândul său pe Nicola, dar Behaim nu cunoaşte acest lucru, iar Mancino nu-şi trădează iubirea. Ce nu mai ştie, dar Behaim va afla, este că fata este fiica lui Boceta. Acesta se simte trădat, iar în balanţa dintre imaginea de sine şi iubirea pentru celălalt, imaginea va fi cea care va câştiga, ajungând în aceeaşi situaţie ca a lui Iuda: de a fi prea mândru pentru a iubi.
Atunci când Leonardo va afla povestea lui Joachim Behaim, îşi dă seama că tabloul va fi finalizat deoarece are acum şi chipul lui Iuda.