miercuri, 1 septembrie 2010

Thomas Pynchon


„Strigarea lotului 49”

Blocul paranoia

Oedipa Mass, personajul principal al romanului, este numită executoare a testamentului fostului ei iubit, pretext de a ieşi (evada) din turnul în care se considera captivă – casa, familia, munca, etc. Cu toate că testamentul este punctul de pornire, acţiunea se bazează pe o descoperire făcută de Oedipa, în călătoria ei, într-un WC public, care duce spre o eventuală alternativă de înlocuire a poştei de stat cu cea particulară şi independentă, implicit a modului de comunicare. Este vorba de R.E.B.U.T. şi simbolul ataşat – un corn de poştalion în surdină – pe care ulterior Oedipa îl va regăsi în din ce în ce mai multe locuri şi timbre şi în relaţie cu diferite personaje cu care aceasta va intra în contact.
Testamentul reprezintă, în acelaşi timp, un pretext pentru autorul cărţii de a descrie „prizoneriatul” din blocul paranoic, folosindu-se în primul rând de descrierea făcută tabloului pictoriţei Remedios Varo, „Brodarea mantiei lumii”: „în panoul central dintr-un triptic (...) se vedeau mai multe copile plăpânde cu faţa în formă de inimă, ochi mari, păr de aur tors, captive în odaia din vârful unui turn rotund, brodând un fel de tapiserie care, trecând prin ferestrele înguste atârna într-un gol, încercând în zadar să-l umple: căci toate casele şi făpturile, valurile, corăbiile şi pădurile pământului se aflau pe această tapiserie, iar tapiseria era lumea.” Nu întâmplător Oedipa plânge în faţa tabloului.
Paranoia este tradusă aici ca o formă de a interpreta tot ceea ce este real ca fiind conspirativ şi în consecinţă se crează o oscilare între conceptele de adevărat şi fals. Adevărul ca revelaţie a ceva ce este ascuns, şi care prin urmare trebuie descoperit opune falsităţii lumii sociale, adevărul lumii personale. De aici dorinţa lui Oedipa de a descoperi adevărul (de ce se doreşte o alternativă la comunicare – bătălia dintre poşta privată şi cea de stat?), dar şi imposibilitatea de a ştii când a ajuns la el: când ai certitudinea că adevărul personal este adevărul? Mai mult, în termenii lui Deleuze „cel care vrea adevărul vrea, mai presus de orice, să deprecieze această imensă putere a falsului: face din viaţă o „eroare” şi din lumea aceasta o „aparenţă”. Opun, deci, vieţii, lumea vredică.” (Gilles Deleuze, Nietzsche şi filosofia, Ed. Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005, p. 111)
Din acest punct de vedere, miza cărţii este dată de tensiunea dintre trăire şi adevăr. Îmi pun următoarea întrebare: să presupunem că Oedipa ar fi descoprit adevărul, ce ar fi urmat? S-ar fi schimbat în vreun fel sistemul de comunicare poştal? Ar fi devenit Oedipa un soi de erou? Să presupunem în continuare că Oedipa ar fi dat în vileag mecanismul de control exercitat de către poşta de stat. Care este factorul care i-ar fi dat garanţia că sistemul de poştă particulară şi independentă nu reprezintă de fapt interese personale sau/şi de grup?
Dacă ne gândim la pictura „Brodarea mantiei lumii”, lumea nu reprezintă decât „lucrul” anumitor indivizi care o fac aşa cum este ea, independent de tot ceea ce va conţine lumea. Putem vorbi de un soi de determinism, dar cred că este mai degrabă un soi de producţie de realitate în care dihotomia adevărat / fals nu-şi mai are locul.

Un raport de forţe

Nu există fapte, ci doar interpretări” afirma Nietzsche, ceea ce înseamnă că ceea ce numim realitate este de fapt o citire a realităţii, care se impune şi deci este depinde de forţa celui / celor care dau interpretarea. În cuvintele lui Deleuze, „un acelaşi obiect, un acelaşi fenomen îşi schimbă sensul în funcţie de forţa care pune stăpânire pe el. (...) Un lucru are tot atâtea sensuri câte forţe capabile să-l subjuge.” (Gilles Deleuze, Nietzsche şi filosofia, Ed. Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005, p. 7, 8)
În final, deoarece nu a ajuns la nici un rezultat concret, Oedipa se întreabă dacă nu cumva tot mecanismul a fost pus la punct de către fostul ei iubit, ceea ce face ca toată interpretarea ei nu numai să nu fie valabilă, dar să ducă şi cititorul într-o a „n” interpretare. Cine are puterea? Cum se exercită puterea? Este numai un joc cu mintea individului, pentru a-l face nu numai să se îndepărteze de fapte, ci chiar să se îndoiască de sănătatea minţii sale (este clar că o opinie pentru a avea forţă trebuie acceptată de cei cărora le-o împărtăşeşti)? O conspiraţie?
Din punctul meu de vedere, ambiguitatea intenţionată a romanului denunţă un simptom a principalei boli a lumii noastre: paranoia – tendinţa de a crede că ceea ce trăim este determinat de cineva într-un scop anume, dar pe care niciodată nu reuşim să-l numim. Dacă Marx denunţa falsa conştiinţă, „ei nu ştiu dar o fac”, Zizek ne arată că în prezent ne situăm exact în partea opusă: „ei ştiu şi totuşi o fac”. Să fie aceasta o acceptare a manipulării şi conspiraţiei sau tocmai încercând să o descoperim o fabricăm?