vineri, 28 august 2009

Junichiro Tanizaki

Cheia

Fantezie si adevar
Intr-un cuplu fiecare dintre parteneri tine cate un jurnal, analizandu-si relatia din perspectiva „ce nu stie despre mine si as vrea sa afle”. Incercand sa se apropie in felul acesta nu fac decat sa se indeparteze, dar intensificandu-si in acelasi timp pasiunea. Fiecare stie ca celalalt scrie un jurnal, dar se comporta ca si cum jurnalele n-ar exista, generandu-se astfel o incertitudine absoluta: niciunul nu stie daca celalalt a citit jurnalul sau, iar in cazul lecturarii, autenticul este pus intre paranteze: suspectarea de intentionalitate suspenda credibilitatea emitatorului. Mai este posibila comunicarea la acest nivel? Dorinta de a-i spune celuilalt cum il vezi, il gandesti, amestecat cu sentimentul de teama de a nu fi crezut si de a nimici prin numire ceea ce trebuie sa ramana nespus. Prin cuvant te indepartezi de realitate, construind in acelasi timp o realitate la nivelul spatiului imaginar, facand un ocol care sa iti asigure accesul la cunoasterea realitatii (pe care o percepi datorita proiectiilor propriilor tale fantezii / fantasme). Cu alte cuvinte, ne indreptam spre real printr-un ocol, necesar deoarece altfel realitatea ne-ar ramane inaccesibila. (Zabovind in negativ, Slavoj Zizek) In cazul de fata, deplasarea este mijlocita de jurnal, combustibilul care alimenteaza fantezia. Jocul pe care ni-l propune Tanizaki este periculos, pentru ca miza este insasi viata protagonistilor. Iar jocul se numeste iubirea.
Ruptura este declansata de imposibilitatea de a recunoaste o realitate, adica ceva ce nu se potriveste cu propriul spatiu imaginar. Caz in care „batalia” se da pe fragmente de realitati si pe impunerea lor, pentru a-l introduce si pe celalalt in aceasta lume (fuga de schizofrenie individuala prin schizofrenie sociala) - sotul isi imbata sotia pentru a-si putea pune in practica fanteziile.
Ce se intampla cand realitatea sotului este recunoscuta si acceptata? Dementa si dependenta devin complete. Dar aici nu este vorba de sotie, ci de sot. Realitatea lui a devenit atat de reala incat nu mai are nicio scapare. Ceea ce il facea dominant l-a transformat in dominat. Imposibilitatea de a controla il arunca intr-un labirint fara iesire. Astfel devine sclavul iubirii, ceea ce ii va aduce si sfarsitul. Mai mult, propria realitate se zguduie cand afla de existenta jurnalului sotiei. Este prins in capcana fanteziei. Aici aflam de fantezia sotiei care se regaseste intruchipata in persoana viitorului ginere: acesta seamana cu actorul preferat al sotiei.
Avem de a face cu doua discursuri asupra realitatii care nu se vor intersecta niciodata, dar care se influenteaza permanent: pe de o parte sotul si dorinta lui de a o face pe sotie sa afle ce gandeste despre ea, iar pe de alta parte refuzul sotiei de a cunoaste si de a fi cunoscuta este ceea ce intensifica pasiunea si dependenta barbatului.
Din acest punct nu mai putem spune nici macar noi cititorii, desi avem acces la ambele jurnale, daca spusele protagonistilor sunt autentice sau sunt destinate pentru a ne introduce in jocul lor. In aceasta consta si miza cartii lui Tanizaki, in a deturna adevarul si realul pana la a nu mai exista nicio persoana care sa poata spune „asta asa este!”. Inclusiv cititorul ca martor se va afla in imposibilitatea de a depune marturie. Nici macar nu poate spune daca protagonistii au lecturat unul celuilalt jurnalul.
Abia la final, dupa moartea sotului, sotia marturiseste ca a citit jurnalul sotului si da cateva indicii cititorului despre ce a fost real si ce nu, dar lectorul nici macar in acest moment nu poate afirma cu certitudine ca ceea ce i spune este si adevarul. Nici macar confruntarea intre soti (daca ar fi fost posibila) nu ar fi clarificat situatia. In acest caz adevarul ar fi devenit si mai confuz (asemeni unei altei carti scrise de Tanizaki – Labirintul destinului).

Dorinta mimetica
Nu ne dorim decat ceea ce este proprietatea altuia afirma René Girard: „daca obiectele pe care le dorim ii apartin intotdeauna aproapelui, aproapele este, evident, cel care le face dezirabile.” („Prabusirea Satanei”, Ed. Nemira, Bucuresti, 2006, p. 24). Altfel spus, suntem incapabili sa dorim in absenta rivalitatii, deoarece „aproapele este modelul dorintelor noastre” (idem, p.24).
Astfel, niciodata nu devii proprietar deoarece un obiect isi maximizeaza valoarea nu prin simplul fapt de a fi posedat, ci prin posibilitatea de a-l pierde. De aici si capcana seductiei obiectului asupra subiectului: acesta din urma este devorat odata ce-si pune problema de a nu mai fi in „posesia a...”.
Pentru ca jurnalul nu reprezinta un instrument eficient de comunicare (desi este „ascuns” pentru a fi gasit) si pentru a-si confirma pozitia de dominant si de propietar, barbatul face din viitorul sot al fiicei lui un posibil aspirant la dragostea sotiei lui. Cu alte cuvinte sotul imprumuta privirea viitorului ginere pentru a-si confirma, permanent, pozitia de proprietar a ceva ce este dorit si de un altul si de aceea poate fi pierdut. Pozitia sotului fata de sotie si fata de ginere este una perversa si intortocheata: simte nevoia de a se vedea dorind. Este ca si cum ar renunta la sotie (vazuta aici ca proprietate) doar pentru a-si intari nu pasiunea, ci veneratia asupra propriei sale imagini. Dorinta ginerelui devine propria sa dorinta, deoarece nu se poate privi prin propriii sai ochi, decat prin trecerea in persoana celuilalt: „idiolatria aproapelui (...) este asociata idiolatriei propiei noastre persoane.” (idem, p.25) Jurnalul insusi reprezinta o forma de oglindire a imaginii dorintei.

Cheia
Cheia lui Tanizaki deschide sau inchide? Aici este jocul pervers al scriitorului, pentru ca ceva se deschide dar se si inchide in acelasi timp. Sotul cauta accesul spre cunoasterea sotiei, dar sfarseste prin a se face el cunoscut. Este devorat de ceea ce ar fi trebuit sa ii intensifice pasiunea: jurnalul. Cunoasterea devine exterioara individului prin marturisire. Jurnalul ca evaluare proprie, ca deschidere fata de celalalt, ca marturisire a fanteziilor, face din individ prizonierul propriului sau spatiu imaginar. Odata pornita masinaria de scris, puterea sotului isi diminueaza din forta, pierzand astfel din ce in ce mai mult teren in fata sotiei. El nu se mai poate exprima deoarece exista posibilitatea sa fie expresia fanteziilor sotiei, adica propriile sale fantasme sa fi devenit ale sotiei.
Jurnalul (cheia) ca deschidere atat fata de sine, cat mai ales fata de celalalt devine cauza inchiderii in propria lume si imposibilitatea de a da realitate fanteziilor.

Un comentariu: